Povestea primului "Te iubesc"

Cand eram in clasa a IV-a, m-am indragostit pentru prima oara de o colega. Eram relativ inalt de statura, cu fata de copil mult mai mic si cu strungareata intre dinti. (Nu, nu aveam strungareata pentru ca a fost natura prea haioasa cu mine, ma lovisem cand eram mai mic). Pe ea o chema Irina si pana in clasele I – IV invata absolut tot si nu chiulea niciodata.
Era cea mai desteapta din clasa si chiar arata ok. Avea un anume farmec. Ma uitam mereu la ea din ultima banca si ma simteam rusinat ca nu puteam sa ma duc sa ii spun ca o plac. La sfarsitul clasei a IV-a, ambitionat de faptul ca urmeaza o vacanta lunga si nu o mai vad un timp ca sa ma rusinez si mai tare, m-am decis sa ma duc sa ii zic. Era absolut ultima zi de scoala si eram pornit. “Ma duc!”
Am incercat sa ma ambitionez cu niste prieteni, insa nici lor nu le puteam spune ca o plac pentru a nu isca un misto teribil. Pana la urma, am decis ca trebuie sa actionez singur. Mi-am asezat sprancenele si gulerul de la camasa ieftina in care eram imbracat si m-am dus cu o atitudine dezinterasata, sa vorbesc cate ceva cu ea. Am intrebat-o de teme, de planurile de vacanta si de ultimele melodii punk-rock. Apoi cand nu am avut ce sa mai spun, cand s-a facut un scurt moment de liniste, am zis o replica asemanatoare cu cea pentru care am fost luat la bataie prin cluburi in anii ce urmau.
“Irina, stii…? Eu te iubesc”. Reactia ei nu mai are rost sa o povestesc, insa in urmatoarele doua minute fugeam spre casa cuprins de uluirea vorbelor pe care am reusit sa le spun. Am ajuns acasa si am dat televizor pe Cartoon Network, uitandu-ma atent pana la ultimele gesturi ale lui Johny Bravo. Ma simteam barbat. Tin minte ca in acea vacanta am avut si prima prietena. Nu pe ea, evident…!

Cand m-am intors inapoi la scoala eram atat de sigur pe mine, iar ea nu imi mai placea deloc. O vedeam asa…timida.

De aici am inceput sa cunosc diferite, insa nu imi mai placea niciuna cum imi aduceam aminte ca o placeam pe ea. Trecusem insa ultimul examen al timiditatii. A urmat o serie lunga de persoane, dar nu imi mai aduc aminte decat ultimele care s-au invartit in jurul meu.
Zilele trecute ieseam la o cafea. Cum sunt pieton de mai bine de trei saptamani, m-am dus in statie sa astept 335-ul transpirat si urat mirositor. Asteptam masina cu castile in urechi pentru a sta concentrat mai mult pe muzica decat pe cocalarii dubiosi care populeaza statiile si mijloacele de transport in comun. Uitandu-ma pierdut spre niste pitzipoance imbracate cu haine proaste, bogat colorate, o vad trecand pe donsoara Irina! SOC! Primul instinct a fost sa o astept sa ii cer numarul. M-am intors repede cu spatele, convins ca vine in statie si fiind gata de o abordare eleganta, in genul unei intalniri ingonito.
Stau, stau, stau….nimic. In dreapta si in stanga nu se misca nimeni. Cand ma intorc cu spatele, constat ca si dupa 12, chiar timid cum sunt eu, ea e beyond any repair. Era imbracata mai mult decat timid si tocmai intra in biserica, probabil sa se roage sau sa aprinda lumanari la vii/morti. Credeti ca mai era vreun motiv pe lumea asta pentru a-cere numarul? Eu nu l-am gasit :)