We all feel blue sometimes...

Le-am zis tuturor sa ma lase in pace si am stat o zi intreaga uitandu-ma pe geam. Am ascultat aceeasi melodie de zeci de ori. De fiecare data am simtit altceva.

Mi-au trecut prin fata ochilor mii de oameni, mii de masini…nu am remarcat pe nimeni, eram prea ocupat minunandu-ma de senzatiile pe care le avea cand ascultam acea melodie..Am impartit dreptate si ma gandeam la povestile lor, la lucrurile proaste pe care le-au spus de-a lungul vietii, la necazurile lor. Eram naratorul si imi coloram peisajul, alegeam piesa si incepea rolul. Actorii treceau, la fel si timpul, insa mai conteaza ceva cand tu poti colora?

Raman foarte putine lucruri la fel de frumoase. Sentimentul ca intelegi, ca ai solutii si nu vezi cum ai putea ramane impotmolit. Ti se face mila cateodata, asa de mila incat il ajuti si pe acela care iti refuza mana intinsa..tu stii ce inseamna sa fii corect. Tu stii ca cei care te iarta iti sunt prieteni. Ei sunt cei care iti spun lucrurile simple, lucrurile pe care le intelegi repede si iti place sa le auzi, nu cei care te invata fizica cuantica sau iti pun la incercare cunostintele in domeniul logicii predicative.

Nu am vrut sa scriu pe blog o perioada. Nu mi-a murit niciun gand, din contra. Mi-am dat seama ca ma exteriorizez prea mult daca scriu des. A fost o vacanta bine-venita. Imi salut ideile acum si va salut si pe voi odata cu ele…

P.S. ”A-ti arata ura si mania prin cuvinte sau prin gesture e degeaba, e primejdios, e imprudent, e ridicol, e trivial”, Schopenhauer