vineri, 16 ianuarie 2009

O ecuatie cu o necunoscuta: 18 zile de munca!

Am scris atat de mult in ultimii doi ani, incat am pierdut firul gandurilor. Dintr-un egoism pe care inca nu mi-l pot explica, mi-am propus sa-mi respect blogul, la fel de mult pe cat ma respect si eu.
La inceput, am incercat sa imi scriu o arta poetica moderna si mi-am fixat o anuminta tinta. Ceva ce stiam sigur ca nu-si va pierde valoarea niciodata. Ceva de care sa pot spune ca va ramane sfant, pe tot parcursul vietii mele.
Poate am facut a doua mare greseala, dar am ales dragostea. Am crezut in ea din primul moment si dupa indelungi suferinte, m-am hotarat sa scriu despre ea. Eram apasat de o durere cumplita, care trece cu fiecare text pe care il scriam. Spuneam tot ce aveam de spus, ca si cum mi-as fi transferat dintr-un loc in altul, niste notite vechi, pe care nu ar fi trebuit neaparat sa le stiu pe de rost, dar de care candva imi voi aduce aminte. Nu simteam ca trebuie sa mai stiu ce sta scris acolo. A fost o alegere interesanta, acum cand stau sa ma gandesc. Am depasit cea mai trista perioada din viata mea, printr-un siretlic destul de interesant si in acelasi timp, atat de nobil.

Dupa tot acest timp in care am fost impreuna cu blogul, dar atat de singur, am inteles foarte multe lucruri. Am urmat exact traiectoria unui carrousel, insa nu am uitat niciodata de arta mea poetica.
Nu am uitat niciodata de dragostea pe care am promis ca o voi lua cu mine oriunde m-as duce si oricat as sta. Prin blog am trecut prin niste stari incredibile, care aveau atat de multe interactiuni cu viata normala, incat acum cand imi aduc aminte de ele, simt ca renasc. Cu timpul ce a trecut, mi-am analizat o parte din greselile pe care le faceam.

M-am hotarat sa imi schimb stilul si abordarea. Vroiam sa fiu putin mai direct si vroiam sa ma las mai usor inteles. Chiar daca mi-a placut intotdeauna sa spun povesti, comunicarea fara prea multa opinie, ma cucerea din ce in ce mai repede.
Vroiam sa imi tratez blogul putin mai analitic, de ce nu, jurnalistic. Scriam despre ce imi placea sa fac, nu numai despre stari si lucrurile pe care vroiam sa le uit.

Am scris despre cluburi, intamplari din 101, concerte, piese de teatru, vernisaje, sport, muzica, betii si multe altele..A trecut usor o perioada destul de lunga de timp.
La inceput chiar am crezut ca e o abordare sanatoasa, dar mi-am dat seama ca am luat-o pe o poteca gresita. Devenisem atat de puturos in ce scriu, incat am inceput sa imi pun probleme. Scrisul de la serviciu functiona perfect insa, devenisem extraordinar de plictisit, si in acelasi timp, plictisitor, pe scumpul meu blog.
Nu mai eram deloc atent la ce scriam. Omiteam sa aduc vorba despre lucruri foarte importante si de multe ori, greseam in a comunica informatia corecta. Povestea se aproapie acum foarte mult de zilele noastre.

Din data de 28 decembrie, am inceput un adevarat maraton al muncii, fara nicio zi libera, pana in data in care este publicata poveste. Cum ar veni, astazi sunt din nou liber. Am mai avut o zi libera pe pana acum, dar astazi este ceva special. Sunt liber din doua puncte de vedere. Mi s-a intamplat ceva fantastic, care nu credeam ca o sa mi se intample vreodata.

M-am trezit dintr-un somn lung de doi ani. In sfarsit ceva avea din nou sens. Un suflet mare, m-a corectat cu o sinceritate iesita din comun, la ceva ce eu scrisesem. “Scrii de nivelul liceului, folosesti clisee, iar “ati” nu se scrie cu liniuta”.

Eram de-a dreptul uluit. Ajunsesem sa scriu ca un robot, chiar si aici, unde scriu de placere. Greseli gramaticale….? Eu? Nu stiu cum a fost posibil, dar in urma cu doi ani, dupa greseala asta pe care am trecut-o cu vedere, m-am ales cu o porecla senzationala. Atunci a fost un alt moment de cotitura, cand am spus ca trebuie sa-mi fie invatatura de minte, dar se pare ca acum eram pe cale sa ma intorc inapoi, ba mai rau.
Mi-am dat seama ca in loc sa avansez, ma intorc de unde am plecat. M-am trezit acum, dar tot uluit sunt.
Am vorbit cu cel mai bun prieten al meu despre aceasta problema, chiar inainte sa ma apuc sa scriu aceasta scurta povestioara. Mi-a spus fara prea multa ingrijorare: “Stai linistit, nu ai patit nimic. Esti doar obosit. Ai nevoie de doua zile de somn continuu, cu pauze de mese intre ele, si te intorci inapoi unde ai fost”.

M-am dus sa ma culc, iar inainte de a adormi, m-am uitat la inca un episod din serialul pe care il urmaresc. Mi-a venit ideea sa fiu din nou sincer, dar de data asta, usor de inteles.
Am simtit ca explodez de bucurie. Am dat echilibru balantei, cum imi place mie sa spun. Sunt balanta, apropos.
Multumesc mult cu aceasta ocazie, acelei persoane, pe care nu o cunosc, dar care a avut sinceritatea sa imi spuna niste lucruri dureroase, dar in acelasi timp mi-a dat incredere ca pot mai mult.
Au revoir les enfants,
Yatzi!

6 comentarii:

Jaded spunea...

Somn usor, yatzi! Nu pot decat sa ma bucur ca sinceritatea mea (uneori dureroasa) te-a trezit oarecum la realitate. Mai bine scrii mai rar, dar consistent si corect, decat super des si cu greseli, eu asa cred. oricum, asta nu ma face sa nu-ti mai citesc blogul, ba din contra :)) in rest, bafta multa si ai grija..."excesul de sport dauneaza grav sanatatii (mintale)", nu vezi?? :p numa' bine!

ionu spunea...

de ce nu ai dat macar un link catre persoana "cu suflet mare"?

Yatzi spunea...

Sa stii ca ai dreptate cu sportul :(
La inceput am avut de invatat, dar am uitat sa fac diferenta intre munca si timp liber. God damn, numai probleme. Mc de sustinere :)
Apreciez!

Yatzi spunea...

a raspuns mai sus :)

ionu spunea...

poti si sa o bagi in blogroll... poate ne mai inspiram si noi....

Jaded spunea...

@ionu: vrei sa te inspir? :))

@yatzi: pai tre' sa ne sustinem noi intre noi, jurnalistii astia mici :D, cine altcineva o face?