Veni, vidi...si cam atat!

Cand am scapat eu printre atatia straini si atatia dinti albi care mi se arata acum. Momentul acela oribil pe care nu cred ca il voi uita vreodata. Tot ce a urmat si Doamne noptile cand eram stateam singur. De obicei dupa o perioada apusa de mult, iti aduci aminte de tot ce a fost mai rau, insa tot ce a fost, la un prim gand a fost frumos. Fara prea multe cuvinte si fara comparatii sau alte figuri de stil, imi amintesc tot. Din spatele celor doi ochi care au vazut atat de multe, pleaca si concluziile slabe si scoase in graba. Pe langa tot ce am iubit, a existat un univers imaginat de tine, pe care eu il credeam atat de real. Strada lunga si racoroasa pe care si acum trec din cand in cand. Pomii care prin bataia lor iti propagau parfumul dulce si cerul sub care iti tineam strans degetele. Trec pe acolo strain de tot ce a fost, insa intorc capul dintr-un reflex pe care nu pot sa mi-l inteleg. Acum cand ma gandesc de cate ori am trecut si cate stari distincte am avut de-a lungul timpului, ma bulversez de tot. Nu stiu ce sa mai cred. Te-am judecat si te-am gasit vinovata. Tu m-ai lasat in frigul pe care eu il dadusem uitarii. Am trecut peste tot, dar a ramas ceva acolo care imi spune ca putea fi adevarat totul. Refuz sa cred ca sunt vrajitoare, stele, tarot sau o etapa normala a vietii. Cat de rau poate fi acum si cat de nebun as putea sa fiu sa spun ca regret?